15 mai 2023

Interviu cu pr. Ioan TULCAN, cu prilejul împlinirii a 35 de ani de slujire preoțească la Parohia Română Ortodoxă Arad-Centru

Trei decenii şi jumătate de slujire la altarul Catedralei Vechi

Părinte Profesor Ioan Tulcan, se împlinesc în aceste zile 35 de ani de când ați fost hirotonit diacon şi apoi preot și instalat în această calitate la Catedrala din Arad, astăzi Parohia Română Ortodoxă Arad-Centru. Vă rugăm să ne împărtășiți câteva amintiri legate de începutul slujirii preoțești la Catedrala Aradului și de modul înțelegerii slujirii preoțești de către Preacucernicia Voastră.

Interviu realizat de Sorin Săplăcan

Părinte Profesor Ioan Tulcan, de când ați simțit chemarea spre preoție și cum ați urmat-o?

Chemarea pentru slujirea preoțească este una dintre cele mai nobile chemări pe care o poate primi omul pe pământ. Este acel complex de daruri, cu care se naște un om, însemnând o anumită sensibilitate pentru valorile spirituale; este dragoste față de Dumnezeu și față de Biserica Lui, precum și bucuria și plăcerea deosebită pe care o simte cel care are o asemenea chemare pentru a-L sluji pe Dumnezeu, pentru a intra în legătură cu El prin rugăciune și bucuria de a-L lăuda mereu, adică de a-I aduce doxologie, cântare de preamărire.

Chemarea sau vocația, în general, este necesară pentru orice profesie pe care o îmbrățișează un tânăr. Numai atunci profesia se transformă într-o bucurie a exercitării ei și se poate înălța la cote semnificative de performanță profesională, dacă se simte la respectivul tânăr prezența vocației sau a chemării pentru acea profesie pe care și-a ales-o.

În ce mă privește, chemarea sau vocație pentru preoție am simțit-o cam de la 12-14 ani, încă de la școala generală pe care am urmat-o în comuna mea natală – Macea. La cristalizarea ei au contribuit mai mulți factori: familia în care m-am născut – părinții, care au fost legați de Biserică și de participarea la Sfintele Slujbe, dar, mai ales, la Sfânta Liturghie și modul practicării credinței de către aceștia. Nu pot uita rugăciunile bunicii mele paterne, pe care le înălța către Dumnezeu în fiecare dimineață și seară, în care eram incluși și membrii familiei, nici de bunicul matern, care mă prezenta părintelui Mihiț din parohia Macea, prin clasa a șasea și a șaptea, pentru a mă învăța să cânt pricesne; un rol important l-au avut și preoții slujitori din parohia Macea, și, mai ales preotul Terentie Mihiț, care mi-a vorbit cu multă vibrație despre frumusețea slujirii preoțești și la care am observat o dăruire și demnitate specială a slujirii preoțești. Cu acest fundal spiritual, am purces la conturarea acestei vocații, în școlile pe care le-am urmat ulterior: Seminarul Teologic din Caransebeș, Institutul Teologic Universitar din Sibiu și pregătirea teologică la cursurile de doctorat la Institutul Teologic Universitar din București, având profesori dedicați misiunii lor. Apoi, a urmat pregătirea mea științifică mai departe, la centre universitare din Germania: Erlangen și Heidelberg, finalizată cu susținerea unei teze de doctorat despre unitatea Bisericii. Altfel spus, la cele primite acasă, în școala și biserica parohială de la Macea, s-au adăugat cele menționate, căutând să nu pierd nici o clipă din vedere pregătirea nu numai intelectuală, ci și cea duhovnicească pentru slujirea preoțească.

Ați avut un model de preot sau profesor care v-a marcat în mod deosebit, atât ca slujitor al altarului cât și ca profesor?

Desigur, fiecare tânăr teolog încearcă să sesizeze unele calități sau competențe mai deosebite la dascălii săi, sau la alți preoți sau profesori de teologie, pe care i-a cunoscut direct sau indirect, prin intermediul altora, și pe care se străduiește să-i urmeze. În ceea ce privește modelul de dascăl, cred, că aș greși dacă aș enumera doar pe unul sau pe doi, deoarece au fost mai mulți dascăli de vocație, care au contribuit la formarea mea. Într-adevăr, unii profesori excelau la catedră printr-un tact pedagogic deosebit sau printr-o pregătire academică de excepție; alții erau buni slujitori ai altarului și oratori bisericești. Dar, ca o sinteză a tuturor, aș îndrăzni să-l numesc pe părintele profesor de la Arad Ilarion V. Felea, pe care nu l-am cunoscut personal, ci numai din mărturiile foștilor lui studenți sau prin intermediul foștilor săi colegi de Academie Teologică sau de colegii preoți de la Catedrala veche din Arad. Figura lui excepțională m-a impresionat încă din anii de Seminar Teologic, evaluând, adeseori, pe foștii mei profesori în lumina lui Ilarion V. Felea. Cred, că personalitatea teologică, preoțească și duhovnicească a acestuia m-a urmărit în toți acești ani.

Care sunt bucuriile și satisfacțiile pe care vi le-a prilejuit activitatea liturgică și pastorală pe care ați desfășurat-o?

Preoția îți conferă multe satisfacții, bucurii negrăite și un anumit fel de a privi lumea. Cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur, care spunea, printre altele, cu privire la Preoție, că aceasta „se săvârșește aici pe pământ, dar, are rang între dregătoriile cerești” sunt foarte grăitoare în ceea ce privește slujirea preoțească. Aceasta înseamnă că ea este cea mai înaltă, mai demnă, mai frumoasă și mai plină de responsabilitate slujire dată omului pe pământ. Frumusețea slujirii preoțești am simțit-o de-a lungul celor trei decenii și jumătate de Preoție, la săvârșirea sfintelor slujbe, dar, mai ales, la Sfânta Liturghie.

În al doilea rând, propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu este o „dulce povară” pe care trebuie să o exercite preotul. În această misiune de propovăduitor am simțit adeseori atât puterea acestui cuvânt al lui Dumnezeu propovăduit, dar, în același timp, un lucru extraordinar: acel „feed-back” din partea credincioșilor, nearticulat verbal, dar, simțit viu și direct de către propovăduitor. Această comuniune a preotului cu credincioșii, nu numai în cadrul sfintelor slujbe, ci și în activitatea predicatorială a acestuia oferă speranță și mângâiere preotului.

În al treilea rând, în calitatea de preot, dar și de profesor de Teologie, am înțeles pe viu ce înseamnă dimensiunea teologică a Preoției, pe de o parte, dar, și susținerea, impactul și puterea Preoției de a pune în lumină în fața lumii bogăția și frumusețea valorilor Ortodoxiei.

Care ar fi cele mai importante împliniri, de-a lungul acestor ani ca şi preot şi profesor?

Este o întrebare complexă, la care încerc să răspund pe scurt. Ca preot, trebuie să subliniez încă o dată faptul, că împlinirea cea mai importantă și înălțătoare în viața unui preot este atunci când slujește Sfânta Liturghie. De aceea, preotul rămâne preot atâta timp cât îi este îngăduit de către Părintele ceresc să viețuiască pe pământ. Nu există pensionare de la Preoție. Există rânduieli administrative, salariale etc. care sunt pur lumești și sunt reglementate de societate. Dar, când ne referim la Preoție aceasta nu depinde de aceste rânduieli omenești, ci de rânduiala dumnezeiască a Preoției.

În al doilea rând, o mare satisfacție în slujirea mea preoțească a fost aceea, pe care am trăit-o când am putut ajuta pe credincioși din punct de vedere pastoral și, nu numai, în situațiile presante ale vieții lor personale sau familiale.

În al treilea rând, m-a bucurat în mod deosebit progresul sau creșterea în credință și iubire a credincioșilor și atașamentul lor strâns față de Biserică. Una din manifestările acestei maturități în credință și manifestarea acesteia o reprezintă înființarea în cadrul parohiei ortodoxe române Arad-Centru a Asociației parohiale „Calea Mântuirii” în anul 2008. Ea este formată din credincioși doritori să se implice constant în slujirea Bisericii și a semenilor, fiind în același timp participanți conștiincioși la sfintele slujbe ale Bisericii.

În acest context, trebuie să fie amintite și celelalte împliniri în plan gospodăresc, pentru înfrumusețarea „Casei Domnului” și a dependințelor acesteia, aflate la începutul păstoririi mele într-o stare de accentuată de degradare. Toate acestea, nu ar fi fost posibile fără ajutorul lui Dumnezeu și fără participarea generoasă a credincioșilor.

În altă ordine de idei, împlinirea mea ca profesor de Teologie a fost de asemenea importantă, pe care am înțeles-o ca pe un dar de la Dumnezeu. A pune umărul la înființarea și consolidarea uneia dintre cele mai venerabile Școli de Teologie din România, înviată după anul 1989, mai precis începând cu toamna anului 1991, în calitate de dascăl al ei și de decan, timp de 18 ani, mi-a adus mereu o mare mângâiere și împlinire. Această Școală teologică a ajuns la o maturitate academică și duhovnicească a ei după mai bine de trei decenii de existență nouă a acesteia. Acum, Școala teologică arădeană are un profil al ei, are o maturitate și conștiință de sine, care aduce un sprijin important în lucrarea pastoral-misionară a Bisericii noastre. La Arad, s-a creat o adevărată „Școală” teologică, formată din oameni competenți, serioși și cu multă responsabilitate pentru prezentul și viitorul ei. Acest fapt, îmi produce o bucurie deosebită.

Părinte Profesor, ce deosebiri sau asemănări ar fi între primii ani de preoție față de ultimii ani?

Într-adevăr, perioada de timp de 35 de ani nu înseamnă puțin lucru. Dimpotrivă. Când am început activitatea preoțească în urmă cu acești ani, am avut sentimentul că intru într-o lucrare de maximă responsabilitate pentru mine, având în minte istoria nu tocmai îndepărtată a acestei parohii, totodată atunci și Catedrala episcopală a Aradului, ilustrată de slujitori vrednici, bine pregătiți și râvnitori în ceea ce privește slujirea preoțească și buni misionari. Întotdeauna am avut în minte lucrarea înaintașilor, pe care am încercat să o valorific în acel prezent, răspunzând la problemele care s-au ivit atunci. Calitatea slujbelor de la această biserică, a predicilor și implicarea misionară a slujitorilor de atunci ai parohiei au constituit un permanent reper pentru mine. Acesta a fost contextul în care am fost hirotonit întru preot, în ziua de duminică 15 mai a anului 1988, după ce cu o zi înainte, 14 mai 1988, am fost hirotonit întru diacon, de către actualul Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Dr. Timotei Seviciu și instalat ca preot în aceeași zi de 15 mai 1988. Acum, este o nouă generație de preoți mai tineri, care sunt bine pregătiți teologic și care se înscriu pe mai departe în tradiția slujirii preoțești a parohiei Arad-Centru.

Pe de altă parte, s-au schimbat unele lucruri în context național și internațional ; am trecut cu toții printr-o pandemie extrem de agresivă, care a schimbat modul de raportare al oamenilor la valorile spirituale și ale credinței. Aceasta, nu în ultimul rând, și din cauza unei agresivități tot mai accentuate a fenomenului secularizării, ce încearcă să îndepărteze pe omul contemporan de propriile sale rădăcini spirituale și mai ales, să-l îndepărteze de Dumnezeu și de Biserică.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră familia preotului în slujirea sa preoțească?

Familia preotului este de o deosebită importanță în slujirea preoțească. Soția și copiii preotului trebuie să fie ei înșiși integrați în viața eclezială. Această integrare eclezială reprezintă un mod de propovăduire al preotului mai întâi în cercul mai îngust al familiei sale. Mi se pare de-a dreptul straniu să încerci să-i convingi pe alții despre importanța Bisericii și a participării la slujbe, dacă cei ai casei tale se mențin la o mare distanță de aceasta. Cum să convingi alte familii din parohie să se apropie de Biserică, dacă nu ai reușit să-i apropii pe cei din casa ta.

Adeseori, soția preotului poate avea un acces mai larg, și, uneori, mai țintit la unele nevoi ale credincioșilor, care ar putea să-i fie de mult ajutor preotului în modul concretizării misiunii sale. Cu alte cuvinte, familia preotului trebuie să se constituie ca o adevărată echipă de iubire, mărturisire și slujire a Bisericii, împreună cu preotul.

Acum, la ceas aniversar, ce gânduri îndreptați către comunitatea parohială pe care o păstoriți de trei decenii și jumătate?

La acest moment aniversar, doresc să împărtășesc comunității parohiale Arad-Centru gândurile mele cele mai alese de mulțumire și recunoștință pentru toate rugăciunile înălțate către Dumnezeu pentru mine și pentru tot ceea ce am întreprins și continuăm să facem împreună, cu asigurarea dorinței mele de a-i avea în continuare în rugăciunile mele. De asemenea, am dorința vie și specială pentru ei: de a înainta permanent pe „Calea Mântuirii”, simțind mereu „bucuria mântuirii” pe care să le-o dăruiască Părintele luminilor fiecăruia în parte și familiilor lor.

Părinte Profesor Ioan Tulcan, vă mulțumim pentru interviul acordat și vă dorim multă sănătate și mult spor în lucrarea preoțească și didactică pe care o desfășurați. La mulți ani!

Galerie foto